Inca imi amintesc de prima zi de școală. Chiar dacă eram o fetiță-băiețel, tunsă scurt și fără pampoane în păr, purtam cei mai frumoși pantofi fete din clasa mea. Bineînțeles că aveam pe mine și celebra uniformă cu alb și albastru cu două numere mai mare și mult prea apretată pentru gustul meu, însă nu o să zăbovesc prea mult asupra acestui subiect. Oamenii mari mă catalogau drept un copil drăguț, însă eu mă simțeam ridicol. Niciodată nu îmi plăcuseră rochițele, cu atât mai puțin avea să îmi placă uniforma școlară cu acel șorțuleț pe care n-am reușit să-l pătez niciodată cu nimic.
La vremea aceea nici nu exista conceptul de homeschooling, însă grădinița nu era obligatorie, așa că nici n-am apucat vreodată să îmi etalez pantofii de copil frumos într-o astfel de mini instituție. Primii ani din viață mi i-am petrecut învățând acasă și credeți-mă, chiar am învățat. Știam să scriu și să citesc la perfecție, știam să fac adunări și scăderi, știam o mulțime de poezii și cântecele, aveam talent la desen, iar poveștile lui Creangă erau preferatele mele. Bineînțeles că m-am plictisit fantastic toată clasa I, însă nu despre asta vreau să scriu în articolul meu.
În prima zi de școală am plâns. Deși mama îmi explicase că o să merg la școală, că acolo sunt o mulțime de copii și o învățătoare blândă, că o să învăț o mulțime de lucruri interesante și o să-mi fac mulți prieteni, eu tot am plâns. Văzându-mă între atâția oameni necunoscuți, neștiind foarte bine să socializez și fiindu-mi foarte teamă de necunoscut, am plâns de am rupt. Am crezut că mama mă va abandona cu tot cu frumoșii mei pantofi.
M-a uitat mama de vreo două-trei ori la școală, însă niciodată nu m-a abandonat. Pot să spun că toată viața am adoptat conceptul de homeschooling chiar dacă nu am făcut niciodată meditații la nicio materie. Am mers la școală, iar școala mi-e dăruit o mulțime de amintiri frumoase. Școala m-a făcut om. Întâi m-a „obligat” să învăț ceea ce trebuia musai să învăț, apoi m-a determinat să studiez acasă ceea ce îmi plăcea cu adevărat. A născut în mine spiriul de echipă, dar și de competiție. M-a făcut să mă adaptez și să accept noțiunea de nou. Am învățat să părăsesc zona de confort, să îmi asum riscuri, dar și să îmi susțin punctul de vedere până-n pânzele albe. Mi-a arătat ce înseamnă dreptatea și nedreptatea, iar eu am devenit un om corect. Deși mi-a fost greu și m-am purtat ca o fetiță plângăcioasă în clasa I, am reușit să mă adaptez și chiar să devin un lider în clasa mea. Am învățat să îmi fac prieteni, să iubesc, să fiu de încredere și să ajut. Am învățat să primesc și să dăruiesc, lecții de viață pe care în afara școlii nu știu dacă le-aș fi asimilat.
Pe prietena mea cea mai bună am cunoscut-o acum 21 de ani, am fost colege de clasă și de bancă și pot să spun că este omul în care am cea mai mare încredere. Ea a fost și este prima mea lecție de bunătate și de altruism. Înainte de ea n-a fost niciun om mai bun și mai darnic cu mine. Așadar, cum aș putea să nu iubesc școala?! Chiar dacă sistemul educațional românesc are numeroase hibe, are și părți extraordinar de bune… sau poate am fost eu un copil prea bun. Însă adevărul este că dacă un copil vrea să învețe, o va face și în școală și în afara școlii.
În septembrie întotdeauna mi-e dor de școală și de prietenii mei din generală. Anii copilăriei au fost cei mai frumoși și mai valoroși pentru mine. Dacă aș putea da timpul înapoi, m-aș întoarce și astăzi în prima zi de școală. De anii petrecuți în generală mi-e cel mai dor. Mi-e dor și de uniforma școlară și de „mileurile” pe care le țineam la gât, de pantofiorii de fete pe care îi purtam chiar dacă nu mă caracterizau, de primii mei blugi, de certurile din clasă, dar și de momentele noastre pline de râsete și veselie. Mi-e dor de profesoara de matematică de care îmi era frică și care n-a reușit să mă învețe această știință exactă cu care am fost paralelă toată viața, dar și de doamna profesoară de română care m-a făcut să iubesc lectura. Mi-e dor de mine copil! Mi-e dor de copilărie!